To live or not to live?

Monologul meu spinos, atat de adancit in abisul nemuririi, de un echilibru ce frizeaza miraculosul, pe care si zeii il invidiaza cu ale lor suflete criselefantine isi atinge luminosul apogeu. Marele final.Aplauze! Spectatorii mei fideli publicul ideal fara de care nici eu ,nici arta mea nu exista, pleaca.; si ramane teatrul gol si pe scena sunt doar eu , o biata masca, tocita de timp cu cel din urma ranjet glorios incremenit grotesc. Acum revin la ceea ce am fost menita sa fiu, simplu obiect de recuzita, in fundatura asta cu aer grosolan de cavou; si tot ce am iubit si ce am plans si ce am pierdut se reduce la plasticul din care am fost candva plamdita. Arta mea e minuscula, sparta in cateva recenzii ale ziarelor de provincie, ingramdita undeva intre anunturi matrimoniale si decese.Dar ce arta! Am fost Hamlet , Romeo, Tristan; am inflorit pluriform si exotic in mii de valente. Dar acum ,cand doliul asta blestemat imi este public, rolul meu, de nebun , de geniu, de salvator se sfarma, nu mai sunt erou de tragedie nici macar un umil amorez dintr-un cacat de melodrama; in fata mea sunt o minciuna, doar un mascarici.

People fade away with ages, memories never do.

Este uimitor cum toamna scoate la iveala tot ce este autentic, la modul cel mai simplist , dar si cel mai profund: amintiri frumos impaturite, cu un usor iz de naftalina, trairi vechi, ca niste fotografii in sepia, toate adanc inmormantate in foitele subtiri, pluricelulare ale mintii. Mi se pare un real act de curaj sa privesti retrospectiv cu sinceritate si cu sufletul deschis, fara teama ca trecutul ar putea sa te tulbure. Jurnalul meu interior este putin botit, cu pagini incretite pe alocuri de vreo lacrima ratacita; cateodata este pueril, temator si exuberant, altadata arid, dureros si profund, dar acum este un melanj de apogee si depresii. Am retrait disperarea la limita irealului pe care am simtit-o cand am pierdut definitiv o persoana care era mai mult decat o proiectie a cotidianului, pe care reusisem (dupa perioade de ura tacuta, banal respect si un fel primitiv de iubire) sa o ridic la rangul de concept, o copie fidela a mintii mele. Am rascolit solul cerebral cu mai multa indarjire. Voiam sa gasesc Totul, sau persistenta Nimicului. Am dat peste momente de fericire antagonica realului , o fericire barbara, irationala , la limita durerii( si uite cum ii dau dreptate lui Rilke) . Sapand cu mainile goale in cea din urma palma de pamant, am gasit ceea ce cautam. O foaie alba, curata, matasoasa, pe care viitorul va scrie marea sa opera.

Flood.

Acesta este primul meu blog, un blog pe care l-am creat din martie, dar pe care nu am avut curajul/inspiratia/starea de spirit sa postez. Acum e toamna ( genul acela de vreme dark moody and alternative care te invita la introspectie) si desi lumea e deprimata, plictisita si irascibila, desi imi inghata degetele in timp ce tastez, desi cafeaua mea e prea dulce sau ceaiul (Earl Grey, bineinteles) prea rece, abia acum incep sa traiesc. Zilele de vara au fost lenese si monotone, zile de anosta imponderabilitate, cu mici puncte de apogeu abia perceptibile. In aceasta toamna promit sa gasesc tot ce am pierdut, sa scriu tot ce nu am scris si sa continui sa fumez, sa beau( cafea, alcool) si sa aberez cu aceeasi intensitate si placere cu care am facut-o pana acum.Fie ca toamna sa ma inunde cu inspiratie,amintiri si frunze colorate.