People fade away with ages, memories never do.

Este uimitor cum toamna scoate la iveala tot ce este autentic, la modul cel mai simplist , dar si cel mai profund: amintiri frumos impaturite, cu un usor iz de naftalina, trairi vechi, ca niste fotografii in sepia, toate adanc inmormantate in foitele subtiri, pluricelulare ale mintii. Mi se pare un real act de curaj sa privesti retrospectiv cu sinceritate si cu sufletul deschis, fara teama ca trecutul ar putea sa te tulbure. Jurnalul meu interior este putin botit, cu pagini incretite pe alocuri de vreo lacrima ratacita; cateodata este pueril, temator si exuberant, altadata arid, dureros si profund, dar acum este un melanj de apogee si depresii. Am retrait disperarea la limita irealului pe care am simtit-o cand am pierdut definitiv o persoana care era mai mult decat o proiectie a cotidianului, pe care reusisem (dupa perioade de ura tacuta, banal respect si un fel primitiv de iubire) sa o ridic la rangul de concept, o copie fidela a mintii mele. Am rascolit solul cerebral cu mai multa indarjire. Voiam sa gasesc Totul, sau persistenta Nimicului. Am dat peste momente de fericire antagonica realului , o fericire barbara, irationala , la limita durerii( si uite cum ii dau dreptate lui Rilke) . Sapand cu mainile goale in cea din urma palma de pamant, am gasit ceea ce cautam. O foaie alba, curata, matasoasa, pe care viitorul va scrie marea sa opera.