De vreo cateva zile incoace ma tot cert cu Richard Bach . De vreo cateva epoci incoace stau la o masa de lemn pe o banca de lemn intr-o incapere din lemn, cu parchetul umflat, lacul cojit , o lumina moarta si grea . Astept ceva. Astept o sclipire in ochii cuiva, astept o idee. Dar ea nu mai apare. E o lume cel putin bizara, peticita cu glume proste si cioburi verzui, cu un aer desuet, in care consumatorul refuza sa devina un producator. Si ceea ce ma doare cel mai tare e ca eu sunt consumatorul. Azi , intre 2 beri, am fondat si o religie; atat de ticaloasa mi-e mintea. Si am facut un infern utopic, mai ceva decat cel biblic, in care mi-a pus cateva carti de Poe, Wilde si Byron, o luna mare cat viata si un balcon darmat; acolo mi-am facut casa. Si pentru ca si eu am nevoie de o ascunzatoare din cand in cand, am mai facut si-un paradis ... in care i-am asezat pe toti : sfinti si pacatosi , oamenii care sunt cu mult mai buni decat mine, oamenii cu adevarat spirituali, oamenii care nu ma inteleg si cei carora pur si simplu nu le pasa. Adica tot restul lumii. Si cu un colt de mamut am fixat in centrul pamantului o foaie ingalbenita . Acolo mi-am scris crezul.

INFERNUL E O UTOPIE. UTOPIA E UN INFERN. DAR OAMENII NU SUNT NICI UTOPIE NICI INFERN, CI IDEI RECICLATE CU IZ DE MOCIRLA.