Mania vs Dementia

Visez mult.Visez aiurea. Visez in dementa. Cateodata , cand dorm seva ce-mi iriga spiritul se cristalizeaza in elemente banale, dar care prin asociere devin extraordinare. Am vise complexe , care de care mai psihologice sau obscure. Daca m-ai putea reduce la ceea ce visez , as fi cea mai inteleapta persoana de pe pamant. Subiectele in jurul carora se contureaza aventurile mele mentale nocturne variaza de la cladiri masive de gheata invadate de fluturi la catacombe, orase subterane bantuite de umbre. Cu toate astea , visele pe care mi le aduc aminte cu cea mai mare precizie , dar si cele care au reusit sa-mi clinteasca neuronii pentru o perioada indelungata sunt cele in care port discutii cu oameni care au decedat. Cumva aceste vise ma dau peste cap, ma inspira , si de fiecare data imi cladesc un nou sistem de credinte.
Eram intr-o gradina insorita, cu flori pe care nu le puteam identifica, dispuse in aranjamente luxuriante, ca o enclava in mijlocul unei ierni geroase . Eram eu si cu gradina intr-o sfera de cristal si afara era zapada iar oameni murdari, zdrentarosi si saraci isi lipeau nasurile inghetate de cristalul ce-mi proteja fantezia. Ei nu puteau nici macar sa vada minunea pe care mi-a fost ingaduit sa o vad, caci tot ceea ce ochii lor, ca niste fante inguste si rautacioase puteau zari era lumina, energie luminoasa si flacara exceptionalului. Si atunci apare el; iar eu raman blocata pentru doar o secunda, caci desi nu aveam constiinta mortii sale, in mintea mea era incriptata durerea , si disperarea, si dorinta de a-l revedea. Si ne apucam sa vorbim despre lume , despre locul acela , ce tasnise din creierul meu ca dintr-un vulcan . Stiam ca este mult prea frumos ca sa pot ramane asa pentru totdeauna, caci anticipam hibrysul , tentatia care m-ar fi aruncat din nou in iaran vesnica, in mijlocul mizeriei, dincolo de zidul curbat usor de sticla. Intrebarea ma chinuia; desi banuiam ca raspunusl m-ar fi costat chiar sederea mea in acel loc paradisiac, nu m-am putut impotrivi omului din mine , care se napustii ca un leu furios asupra prazii. In momentul in care am rostit acele cuvinte atat de simple : "Cum este atunci cand mori?" parca atemporalitatea ma apasa atat de tare incat ma strivea . Am avut impresia ca trecusera universuri intregi pana ce am primit raspunsul: "E ca si cum cazi in gol" , dar fix in momentul in care urechile mele au perceput aceste sapte cuvinte , totul se precipita si am simtit o durere incrdibila de parca mi-ar fi despicat fiecare celula nervoasa. O fractiune de secunda un urias spargea sfera creata de mintea mea ca pe un balon de sapun . Iar eu cadeam in gol. Muream cu incetinitorul.
Decorul se topeste si se reaseaza ca niste caramizi multicolore. Sunt intr-o camera cilindrica si atat de inalta incat nu-i puteam vedea tavanul , de un gri prafuit, acoperit de sute de rafturi usor curbate de greutate. Cufere ornate sau simple, carti vechi si nedeschise de secole, haine vechi si murdare, diverse, obiecte stricate sau amortite dupa multi ani de nefolosinta, toate stateau intr-o perfecta dezordine , eliberate de rolul pentru care fusesera concepute . Trecutul era doar decor , iar timpul se dilata tot mai mult pana cand se opri de tot. Era ca si cand toate acele lucruri adunate de prin lume , dovezi ale istoriei, cuprindeau trecutul umanitatii, si se oprisera in acel cilindru urias din miscarea lor browniana ca niste molecule lenese inghetate de atemporalitate. Privelistea ma fascina intr-atat incat nu am observat ca in centrul camerei era un sifonier mare , nelacuit, cateva scanduri grosolane prinse-n cuie ruginite , care contrasta atat de puternic cu vechiturile ce-l inconjurau. Dulapul acela mare si banal, parea nou , pastrand mirosul acela al lemnului o data virgin , din care fusese zamislit. Ca si cum nu era de ajuns sa percep olfactivul de-a dreptul ostentativ, o raza de lumina pica drept pe acel corp de mobila primitiv ,facandu-l sa palpaie balama cu balama. Eram pe o scena , iar eu eram o actrita de mana a treia pedepsita prin obscuritate, in timp ce acel obiect de recuzita primise rolul existentei sale, primind toate onorurile teatrului. Dulapul acela voia sa-mi zica ceva; era destinatia mea, motivul pentru care ma aflam acolo, ba mai mult decat atat, era un alt eu , mai destept, mai bun si mai frumos. Ma obseda atat de tare ideea de a-l deschide ; am intins o mana tematoare catre clanta ruginita.Si deodata, tuna acea voce taraganata pe care o stiam atat de bine, amplificata sonor de zeci de ori, si -mi spuse :"Tot ce ai pierdut se va gasi. Tot ce ai stiut inainte de a te naste. Vei afla o modalitate nostima, ciudata, minunata de a le regasi." Sifonierul se deschise cu o miscare lenta , si un scartait asurzitor si ma absorbi , particula cu particula, in tenebrosul sau continut. Cadeam in gol. Muream.
Apoi m-am trezit.