On Heroin.

Gesturile ei erau mecanice, precise, ferme. O facuse de atatea ori, incat intreaga procedura ii era incriptata in fiecare circumvolutiune a creierului. Bucata aceea pura, virgina, alba ca prima ninsoare, o aseza cu tandrete in lingura. Urma apa. Si apoi cu bricheta ei rosie , furata de la maica-sa , isi incepu numarul de magie. Aurul acel alb se topea rapid, se contopea cu apa si se transforma intr-un lichid datator de viata. Oricum ea traia doar atunci cand era drogata. Ii placusera acele dintotdeauna; acele obiecte stranii , de un argintiu rece si ravasitor, un obiect care provoca fie teratologicul, fie extazul. Cand acesta ii strapunse pielea alba si stravezie, ea se infiora in asteptarea primului val de dulce ameteala , de moleseala , vibratia intregii sale fiinte. Seringa fu inundata pentru cateva momente de sangele ei rosu, cutezator, in timp ce degetele ei experimentate manuiau cu dexteritate pistonul seringii. In sfarsit era libera. Timpul se oprise. Ea nu avea cum sa greseasca , prizoniera a propriului creier, intre peretii imaginatiei sale ce friza psihedelicul. Doar asa putea sa nu gandeasca si sa nu simta. Heroina o facea invincibila, fata perfecta care sfideaza banalul si cotidianul. Societatea o respinsese, dar asta nici nu mai conta. Dependenta ei , viciul ei, modul ei de viata scotea la iveala tot ce era mai bun din ea ca scriitoare. Arta ei era damnata, dar stia ca dupa ce va muri, la fatidica varsta de 27 de ani, va primi ovatiile pe care le merita. Da, sufera de o megalomanie ce friza paroxismul, indusa fie de idiosincrazie, fie de orgoliu. Singuratatea nu-i displacea defel; era chiar una din conditiile ce-i asigurau o creativitate debordanta, niste metafore ce depaseau realul. Le va arata ea candva, le va arata ca in final, ea era artista. Dar acum, nu trebuia sa demonstreze nimic. Inca o doza. Inca o pagina mazgalita cu scrisul ei ascutit.

Doar nebunia imi tine companie zilele astea. Nebunia dusa la paroxism, abia perceptibila din exterior. Si tot ea ma impinge catre astfel de reprezentari neverosimile ale eului meu, ipostaze imaginate in fel si chip, ca si cum din creierul meu ar tasni pe acest blog sute de individualitati, de micro-eu , fiecare luand o alta cale. Fata pe care n-am reusit s-o insufletesc in acest post nu exista, desi imi seamana la perfectie. Creierul meu este identic cu al ei , fiecare circumvolutiune, fiecare curba sinuoasa a para -Organului. Cu toate astea , ea va muri la 27 de ani de o supradoza, pe cand eu, cea care a scrijelit-o in linii atat de vagi voi trai vesnic. Bratele ei strapunse de atatea ori de acele blestemate vor flutura pentru o ultima data ca o sfidare adusa sortii, iar apoi pleoapele sale se vor inchide peste ochii mari, cu pupile dilatate. Sa nu va para rau dupa ea. Nu e decat un personaj de hartie, una din fanteziile mele, un apogeu al dependentei si al decadentei. Eu am omorat-o intr-o seara calda de septembrie , intre o tigare si un pahar de vin rosu.